RETINOPATIA DIABETICĂ – COMPLICAȚIE CRONICĂ A DIABETULUI

Diabetul poate produce complicații pe termen lung, cu un impact major atât asupra vieții personale, cât și asupra celei sociale. Printre complicațiile diabetului zaharat, se numără cele oftalmologice precum: anomalii ale corneei, glaucom, cataractă și afectarea nervilor de la nivelul ochiului. Dintre acestea, cea mai frecventă complicație este retinopatia diabetică.

Retinopatia diabetică constituie unul dintre primele semne de afectare vasculară care, dacă nu este depistat și tratat la timp, poate duce la scăderea și chiar la pierderea vederii. Este bine de știut că, în funcție de modificările identificate la examenul fundului de ochi, retinopatia diabetică are mai multe stadii de gravitate. O formă specială de afectare a retinei este maculopatia diabetică, ce afectează zona centrală a retinei.

CARE SUNT FACTORII DE RISC PENTRU RETINOPATIE?

• Menținerea unor valori glicemice mari pe termen lung (hiperglicemia cronică);
• Hipertensiunea arterială cu valori necontrolate;
• Durata diabetului;
• Diverse modificări hormonale, cum sunt cele care apar în sarcină sau pubertate.

Depistarea retinopatiei diabetice

Cea mai simplă metodă de depistare a retinopatiei diabetice este examenul fundului de ochi, realizat cu ajutorul oftalmoscopului de către medicul oftalmolog. De asemenea, se poate folosi un aparat special de fotografiere a retinei (retinofotograf), imaginile fiind interpretate ulterior tot de către medicul oftalmolog.

Controlul oftalmologic pentru depistarea retinopatiei este OBLIGATORIU pentru toți pacienții cu diabet, cu o anumită periodicitate:

• În diabetul zaharat tip 1 începe la pubertate sau la 5 ani după diagnosticare;
• În diabetul zaharat tip 2, se face în momentul diagnosticării diabetului;
• În lipsa retinopatiei, controlul se repetă o dată pe an;
• Dacă a fost deja depistată o formă de retinopatie, frecvența controalelor se stabilește pentru fiecare pacient în parte de către medicul oftalmolog.

Respectarea acestor recomandări permite depistarea în faze ușoare a retinopatiei.

Semnele retinopatiei diabetice

Retinopatia diabetică poate evolua o lungă perioadă fară niciun semn. Este totuși necesar să ne prezentăm la un consult oftalmologic atunci când apar:

• Vederea încețoșată
• Dificultăți la citit
• Vederea dublă
• Dureri la nivelul ochilor
• Senzația de presiune la nivelul ochilor
• Puncte luminoase sau pete în câmpul vizual
• Pierderea vederii periferice.

Retinopatia diabetică poate fi clasificată astfel:

• Retinopatie neproliferativă formă ușoară:microanevrisme, microhemoragii, exudate dure;
• Retinopatie neproliferativă formă severă (preproliferativă).: exudate ,,moi”, anomalii ale microcirculației intraretiniene, anomalii venoase;
• Retinopatie proliferativă.: vase de neoformație, hemoragii vitreene;
• Maculopatie: edem macular, hemoragii sau exudate la nivel macular.

Tratamentul retinopatiei diabetice

Chiar daca retinopatia nu se poate vindeca, tratamentele moderne pot opri sau, cel putin, întârzia progresia bolii. La acestea, trebuie adăugate obligatoriu un bun control glicemic și un bun control al tensiunii arteriale, oprirea fumatului, alcoolului, precum și tratamentul și controlul unor factori asociați precum: obezitatea, dislipidemiile și stresul.

În unele forme de retinopatie, se practică fotocoagularea laser în mai multe ședinte, acest tratament având ca scop prevenirea agravării retinopatiei.

În cazul maculopatiei diabetice, există tratamente injectabile care se administrează intraocular și care pot îmbunătăți semnificativ acuitatea vizuală.

În unele cazuri, este nevoie de intervenții chirurgicale. Extragerea chirurgicală a corpului vitros ( vitrectomia) se face atunci când apar hemoragii intravitroase, iar în alte intervenții se indică în cazul dezlipirii de retină.

Medicul oftalmolog stabilește dacă și când este nevoie de tratamentul cu laser sau de intervenția chirurgicală.

Rețineți! Este posibil să aveți retinopatie proliferativă (cea mai severă formă de retinopatie) și să nu aveți simptome foarte supărătoare. În această formă, există riscul pierderii bruște a vederii (prin hemoragie în corpul vitros din interiorul ochiului sau prin dezlipirea retinei).

Ecografia mamară sau ecografia de sân reprezintă o investigație non-invazivă, realizată cu ajutorul ultrasunetelor. Rolul ei este de a depista afecțiunile mamare în stadiu incipient și de a monitoriza anumite afecțiuni la nivelul sânului. Procedura nu este dureroasă și reprezintă prima metodă de examinare a sânilor pentru femeile sub 40 de ani, femeile gravide sau pentru cele care alăptează.

După vârsta de 40 ani, ecografia mamară devine o investigație complementară mamografiei. În acest moment, examenul mamografic este esențial pentru depistarea focarelor de microcalcificari suspecte.

Investigațiile medicale anuale reprezintă cea mai bună metodă de screening a unor boli grave, cum este cancerul. De aceea, este indicat ca femeile să facă regulat, pe lângă consultația ginecologică, o ecografie mamară. În acest fel, cancerul de sân sau alte afecțiuni ale glandei mamare vor fi descoperite și tratate din timp, înainte să apară complicații.

Când este recomandată ecografia mamară?

Examenul ecografic al sânului este metoda recomandată pentru investigarea inflamațiilor și infecțiilor mamare acute (mastite, abcese mamare) și a traumatismelor mamare.

Ecografia mamară este indicată în următoarele cazuri:

• Pentru investigarea inflamațiilor/infecțiilor mamare acute (mastite, abcese mamare) sau posttraumatic;
• Pentru diferențierea formațiunilor mamare benigne (necanceroase) de cele maligne (canceroase);
• În ghidarea biopsiilor/puncțiilor mamare;
• Când sânii examinați au structură densă și de aceea țesutul se vede mai bine la examenul ecografic decât la cel mamografic;
• Pacienta are implant mamar;
• Există contraindicații pentru radiografie mamară (de exemplu, în timpul sarcinii);
• Prezintă modificări ale mărimii sau formei sânului observate prin autopalpare, modificări de consistență ale sânului necunoscute anterior sau noduli;
• Sunt identificate modificări de culoare sau de textură ale pielii la nivelul unui sân (ulcerații, roșeață, îngroșare localizată);
• În cazul scurgerilor din mamelon;
• Când apar modificări la nivelul mamelonului (cruste, retracție sau inversie de mamelon);
• Noduli la axile (adenopatii);
• În cazul unui risc crescut pentru cancer de sân (istoric familial, istoric personal de cancer mamar, rezultat biopsic incert);
• Patologie benignă a sânului, care trebuie monitorizata în timp (displazie mamară etc.);
• Evaluarea răspunsului la chimioterapie;
• Ca metodă de screening pentru detectarea și diagnosticul afecțiunilor sânului la femeile sub 40 ani sau la femeile gravide și cele care alăptează;
• Investigație complementară pentru mamografie la femeile care au peste 40 ani.

 În ce constă ecografia mamară?

Investigația standard presupune o ecografie mamară bilaterală, la ambii sâni, plus examinarea axilelor. Se poate efectua și ecografie mamară unilaterală, dacă se realizează un control asupra unei modificări unilaterale deja cunoscute sau dacă pacienta are un sân extirpat.

Pentru efectuarea unei ecografii mamare, se aplică pe piept o substanță de consistența unui gel. Ultrasunetele captate de transductor sunt prelucrate sub forma unor imagini care redau structura țesutului mamar, iar aceste imagini pot fi observate pe un monitor special. Rezultatul acestor investigații este disponibil pe loc, fără să fie nevoie de o perioadă de așteptare.

Dacă la analizarea imaginilor se observă leziuni ale sânului, medicul senolog poate recomanda efectuarea unor investigații suplimentare (sonoelastografie, mamografie digitală, mamografie cu tomosinteză).

Pentru un diagnostic sigur, care să stabilească dacă formațiunea este benignă sau malignă, este necesar un examen histopatologic, prin puncție biopsie sau biopsia excizională a leziunii suspecte. După stabilirea unui diagnostic clar, medicul va recomanda pașii necesari pentru tratament: mastectomie (extirparea completă a sânului afectat) sau lumpectomie (îndepărtarea tumorii, cu păstrarea sânului).

Ecografia mamară poate completa parcursul diagnostic în:

• Completarea mamografiei, în cazul unui diagnostic neclar;
• Ecografia poate fi folosită pentru a investiga în detaliu o anomalie suspectă, identificată în timpul mamografiei;
• Diferențierea unui chist de o masă solidă. Chistul este o formațiune benignă în formă de sac, umplut cu lichid. Undele sonore trec mai ușor prin lichid decât printr-o masă solidă, așadar prin intermediul ecografiei se poate determina dacă formațiunea este un chist sau o masă solidă, care poate fi de origine malignă;
• Evaluarea țesutului mamar dens;
• La femeile tinere, în special la cele cu vârsta sub 30 de ani, țesutul mamar este mai dens, iar această densitate crescută a sânului poate ascunde formațiuni suspecte, care nu pot fi observate pe o mamografie. În asemenea cazuri, ecografia poate oferi o imagine mai detaliată și mai clară;
• Evaluarea sânilor cu implanturi;
• Ecografiile pot distinge între materialele folosite pentru implanturi și țesutul mamar, iar acest lucru le face utile în evaluarea femeilor care au implanturi mamare. În cazul lor, ecografia este cea mai sigură metodă de investigație pentru screeningul de cancer mamar, dar și pentru alte probleme care pot să apară, cum ar fi spargerea sau fisurarea unui implant.

Ecografie mamară cu sonoelastrografie (Elastografie)

Elastografia este o metodă ecografică modernă, cu ajutorul căreia se pot diagnostica în mod diferențiat tumorile maligne față de cele benigne, fără efectuarea prealabilă a unei biopsii. Investigația se bazează pe faptul că tumorile maligne sunt mai dure și mai puțin elastice, comparativ cu cele benigne și cu țesutul sănătos. Spre exemplu, o tumoră canceroasă poate fi de până la 28 de ori mai rigidă, comparativ cu țesutul din vecinătate. Astfel, când se aplică o compresiune sau o vibrație, tumora se deformează mai puțin față de țesutul din jur. Astfel, examenul ecografic, completat de o elastografie, contribuie la un diagnostic corect și precoce al cancerului mamar.

Mamografie sau ecografie mamară?

Ecografia mamară se realizează cu ajutorul ultrasunetelor, care nu iradiază corpul, în timp ce mamografia se realizează prin raze X, care au un nivel mediu de iradiere. De aceea, ecografie mamară este recomandată la orice vârstă, în schimb mamografia este indicată anual doar pentru femeile care au peste 40 de ani sau care au formațiuni suspecte la nivelul sânului si anual la femei peste 30 ani cu antecedente oncologice in familie (neoplasm mamar sau ovarian) sau la femei cu anomalii palpatorii, modificari cutanate mamare. În plus, ecografia mamară permite vizualizarea ganglionilor axilari, sub și supraclaviculari și a leziunilor fine, nespecifice, care sunt incerte mamografic.

Cele doua investigații nu se exclud reciproc și se pot efectua una în completarea celeilalte.

Bolile cu transmitere sexuală(BTS)  sau infecțiile cu transmitere sexuală(ITS) sunt, în general, dobândite prin contact sexual. Bacteriile, virusurile sau paraziții care provoacă boli cu transmitere sexuală se pot transmite de la o persoană la alta prin sânge, spermă sau fluide vaginale sau corporale.

Uneori, aceste infecții pot fi transmise nonsexual, cum ar fi de la mame la copiii lor în timpul sarcinii sau al nașterii, sau prin transfuzii de sânge sau ace comune.

ITS nu provoacă întotdeauna simptome. Este posibil să contactați infecții cu transmitere sexuală de la persoane care par perfect sănătoase și care nici măcar nu știu că au o infecție.

Simptome

BTS sau ITS pot avea o serie de semne și simptome, inclusiv fără simptome. De aceea, pot trece neobservate până când apar complicații sau este diagnosticat un partener.

Semnele și simptomele care ar putea indica o ITS includ:

• Leziuni sau umflături pe organele genitale, în zona bucală sau rectală
• Urinare dureroasă sau arzătoare
• Secreție din penis
• Secreții vaginale neobișnuite sau mirositoare
• Sângerare vaginală neobișnuită
• Durere în timpul actului sexual
• Ganglioni limfatici palpabili mai ales în zona inghinala
• Durere în abdomenul inferior
• Febră
• Erupție cutanată la nivelul trunchiului, membrelor inferioare sau superioare

Semnele și simptomele pot apărea la câteva zile după expunere. Cu toate acestea, pot dura ani înainte să aveți probleme vizibile, în funcție de organismul care provoacă ITS.

Cauze

BTS sau ITS pot fi cauzate de:

• Bacterii – Gonoreea, Sifilisul și Chlamydia sunt exemple de ITS care sunt cauzate de bacterii.
• Paraziți – Trichomonaza este o ITS cauzată de un parazit.
• Viruși – ITS-urile cauzate de viruși includ HPV, herpesul genital și HIV.
• Alte tipuri de infecții – virusurile hepatitei A, B și C, infecția cu Shigella și infecția cu Giardia – se pot răspândi prin activitatea sexuală, dar este posibil să fii infectat fără contact sexual.

Factori de risc

Oricine este activ sexual riscă un anumit grad de expunere la o BTS sau ITS.

Factorii care pot crește acest risc includ:

• A face sex neprotejat. Penetrarea vaginală sau anală a unui partener infectat care nu poartă prezervativ din latex crește semnificativ riscul de a obține o ITS. Utilizarea necorespunzătoare sau inconsecventă a prezervativelor poate crește, de asemenea, riscul.
• Sexul oral poate fi mai puțin riscant, dar infecțiile se pot transmite în continuare fără un prezervativ din latex sau un baraj dentar – o bucată subțire, pătrată de cauciuc, făcută din latex sau silicon.
• A avea contact sexual cu mai mulți parteneri. Cu cât aveți mai multe persoane cu care aveți contact sexual, cu atât riscul este mai mare.
• Având antecedente de ITS. Având o ITS, este mult mai ușor să se instaleze pentru o altă ITS.
• A fi forțat să se angajeze în activități sexuale. Confruntarea cu violul sau agresiunea este dificilă, dar este important să consultați un medic cât mai curând posibil pentru a primi screening, tratament și sprijin emoțional.
• Injectarea drogurilor. Distribuirea acelor răspândește multe infecții grave, inclusiv HIV, hepatita B și hepatita C.

Jumătate din noile ITS apar la persoanele cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani.

Complicații

Deoarece multe persoane aflate în stadiile incipiente ale unei BTS sau ITS nu prezintă simptome, screening-ul pentru ITS este important pentru a preveni complicațiile.

Complicațiile posibile includ:

• Dureri pelvine
• Complicații ale sarcinii
• Inflamația ochilor
• Artrită
• Boală inflamatorie pelvină
• Infertilitate
• Boala de inimă
• Anumite tipuri de cancer, cum ar fi cancerele de col uterin și rectale asociate cu HPV

Transmiterea de la mame la sugari

Anumite ITS – cum ar fi gonoreea, chlamydia, HIV și sifilisul – pot fi transmise de la mame la copiii lor în timpul sarcinii sau al nașterii. ITS la sugari pot provoca probleme grave sau chiar decesul. Toate femeile însărcinate trebuie testate pentru aceste infecții și tratate acolo unde este cazul.

Prevenirea

Există mai multe modalități de a evita sau de a reduce riscul de BTS sau ITS.

• Abstinență. Cea mai eficientă modalitate de a evita ITS este să nu faci (să te abții de la) sex.
• Stai cu un partener neinfectat. O altă modalitate sigură de a evita ITS este să rămâneți într-o relație de lungă durată în care ambele persoane fac sex doar între ele și niciun partener nu este infectat.
• Așteptați și testați. Evitați actul sexual vaginal și anal cu noi parteneri până când acestia au fost testați pentru ITS. Sexul oral este mai puțin riscant, dar folosește un prezervativ din latex sau un baraj dentar pentru a preveni contactul piele cu piele între mucoasele orale și genitale.
• Vaccineaza-te. Vaccinarea devreme, înainte de expunerea sexuală, este, de asemenea, eficientă în prevenirea anumitor tipuri de ITS. Sunt disponibile vaccinuri pentru a preveni papilomavirusul uman (HPV), hepatita A și hepatita B.
• Utilizați prezervative și barajele dentare în mod constant și corect. Utilizați un nou prezervativ din latex sau un baraj dentar pentru fiecare act sexual, fie oral, vaginal sau anal. Nu utilizați niciodată un lubrifiant pe bază de ulei, cum ar fi vaselina, cu un prezervativ din latex sau un baraj dentar.

Prezervativele fabricate din membrane naturale nu sunt recomandate deoarece nu sunt eficiente în prevenirea ITS. De asemenea, rețineți că, în timp ce prezervativele din latex vă reduc riscul de expunere la majoritatea ITS, ele oferă mai puțină protecție pentru ITS care implică răni genitale expuse, cum ar fi HPV sau herpesul.

De asemenea, formele de contracepție fără barieră, cum ar fi pilulele contraceptive sau dispozitivele intrauterine (DIU), nu protejează împotriva ITS.

• Înainte de orice contact sexual serios, comunicați cu partenerul dumneavoastră despre practicarea unui sex mai sigur. Asigurați-vă că sunteți de acord în mod specific asupra activităților care vor fi și nu vor fi OK.
• Luați în considerare circumcizia masculină. Pentru bărbați, există dovezi că circumcizia poate ajuta la reducerea riscului de a dobândi HIV de la o femeie cu HIV cu până la 60%. Circumcizia masculină poate ajuta, de asemenea, la prevenirea transmiterii HPV genital și a herpesului genital.

Consultă imediat un medic înainte de a începe să faci sex cu un nou partener sau dacă:

• Sunteți activ sexual și este posibil să fi fost expus la o ITS
• Aveți semne și simptome ale unei ITS
• Te gândești să devii activ sexual sau ai 21 de ani – oricare dintre acestea survine mai întâi

Sănătatea vaginului are o importanță deosebită în ceea ce privește calitatea vieții femeii. Patologiile de la acest nivel pot afecta de asemenea actul sexual cât și fertilitatea.

Vaginita reprezintă inflamația vaginului = cea mai întâlnită patologie vaginală.

Flora normală a vaginului include stafilococi, streptococi, enterococi, lactobacili, difteroizi, E. coli, streptococi anaerobi, specii de Bacteroides și Fusobacterium.

Vaginoza bacteriană este determinată de creșterea excesivă a florei vaginale anaerobe care devine potențial patogenă în detrimentul lactobacililor= flora vaginală normală.

Specific vaginozei bacteriene este mirosul „de pește„ al secreției care devine mai pregnant după actul sexual. Creșterea secreției vaginale este de obicei ușoară până la moderată, cu aspect gri-albicios, subțire sau apoasă și pot asocia iritația locală, disuria (urinarea dureroasă) și dispareunia (durerea în timpul actului sexual).

Factorii ce duc la apariția vaginozei bacteriene sunt:

• Utilizarea recentă a antibioticelor
• Modificări hormonale
• Dușurile intravaginale sau igiena excesivă
• Utilizarea unui dispozitiv intrauterin (DIU)
• Utilizarea tampoanelor interne / diafragmei / cupei menstruale

Folosirea toaletelor sau a piscinelor publice nu reprezintă un risc semnificativ pentru vaginoza bacteriană. Contracepția hormonală este asociată, de asemenea, cu un risc scăzut de apariție a bolii.

Candidoza vulvovaginală. Cauze și simptome.

Candidoza vulvovaginală nu este considerată o boală cu transmitere sexuală deoarece apare și la femeile celibatare iar Candida însăși este considerată parte a florei vaginale normale; cu toate acestea, este mai frecventă în rândul femeilor active sexual.

Simptomele candidozei vaginale sunt:

• pruritul (mâncărime) sau / și iritația la nivel vulvovaginal
• eritem (roseață ) și edem (umflatură) la nivelul vulvei
• secreție modificată – apoasă sau cu aspect brânzos, fără miros
• disurie (micțiuni dureroase) sau dispareunie (contactul sexual dureros)

Cauzele candidozei vaginale sunt:

• Antibioticele, în general cele cu spectru larg – deoarece ele afecteaza ph-ul vaginal și determină scăderea lactibacililor
• Diabetul necontrolat
• Niveluri crescute de estrogen – sarcina, contraceptivele orale sau subtituția hormonală în perioada menopauzei
• Tampoanele intravaginale, lenjeria strâmtă, umezeala
• Imunitatea scazută

 Candidoza în sarcină:

Este destul de frecventă și este datorată nivelului crescut de estrogen însă trebuie subliniat că ea nu afectează cursul sarcinii; vaginita candidozică netratată în ultimul trimestru de sarcină poate determina însă infecții bucale sau esofagiene ale fătului drept urmare se recomandă tratamentul în ultimul trimestru de sarcină.

Candidoza vaginală complicată – recidivantă:

• semne și simpome severe care determină pe lângă edem marcat și prurit, fisuri sau chiar ulcerații
• mai mult de 4 episoade pe an

Tratamentul :

• terapie vaginală: ovule locale pentru 3-7 zile
• terapie orală: administraea unei doze unice de antifungic oral, în sarcină medicația va fi prescrisă exclusiv de medicul ginecolog
• tratamentul partenerului NU este necesar având în vedere că nu discutăm de o boală cu transmitere sexuală însă în cazul infecțiior recidivante medicul ginecolog va aprecia oportunitatea tratamentului partenerului.

Prolapsul organelor pelvine. Când se produce și cum îl tratăm.

Prolapsul organelor pelvine este coborârea/ hernierea organelor pelvine din pelvis prin vagin. Organele implicate sunt uterul sau uterul împreuna cu colul uterin, peretele vaginal anterior (cistocel) ori perete vaginal posterior (rectocel).

Femeile care au nascut natural pot avea un anumit grad de prolaps atunci când sunt examinate; cu toate acestea, cele mai multe dintre acestea sunt asimptomatice și nu necesită intervenții. Aproximativ 3% dintre pacientele cu prolaps genital sunt simptomatice.

Simptomele prolapsului organelor pelvine pot include:

• Incontinența urinară
• Senzație de plenitudine sau presiune vaginală
• Dureri de spate localizate sacral sau la statul în picioare
• Spotting = mici sângerări cauzate de ulcerații ale colului uterin sau vaginului
• Disconfort în timpul actului sexual
• Disconfort abdominal inferior
• Constipația / incontinența materiilor fecale

Metodele nonchirurgicale de tratament sunt: exercițiile musculaturii planseului pelvin sau pesarele care sunt niște dispozitive medicale din silicon care susțin planseul pelvin.

Metoda chirurgicală de tratament este recomandată în cazul prolapsului sever al organelor pelvine cu simptomatologie asociată ori al celor care refuză sau la care pesarul eșuează.

Ce alte patologii vaginale există?

Cancerul vaginal

Afecțiunile maligne ale vaginului sunt fie cancere cu punct de plecare vaginal – rare – sau determinari secundare – metastaze – ale altor cancere cu localizare fie la nivelul colului uterin, endometrului, ovarului sau chiar ale cancerelor de colon, sân ori melanoamelor.

Sângerarea vaginală neasociată cu durerea este cel mai frecvent simptom.

Metroragiile (sângerare între menstruații) sau sângerările postcoitale (după contactul sexual) sunt alte simptome asociate cancerului vaginal.

Scurgerile vaginale apar la aproximativ o treime dintre pacienți. Unii pacienți raportează simptome urinare, care sunt cauzate de o leziune anterioară care comprimă sau invadează vezica urinară, uretra sau ambele. Acest lucru provoacă dureri ale vezicii urinare, disurie și hematurie. Pacienții pot avea, de asemenea, dureri pelvine.

Leziunile posterioare comprimă sau invadează rectosigmoidul, care provoacă tenesmus sau constipație.

Un sfert dintre pacienți sunt asimptomatici; diagnosticul se face în timpul examinării pelvine de rutină.

Tricomoniaza

Este o boală cu transmitere sexuală fiind determinată de Trichomonas vaginalis.

Infecția cu acest protozoar poate crește riscul de infecție cu HPV, herpes genital,  gonoree și mai ales HIV. De asemnea poate fi asociat cu infertilitatea, avortul spontan, infecții postoperatorii sau cancerul cervical.

Simptomele acestei infecții sunt: leucoree urât mirosiotoare cu aspect spumos, cu aspect purulent, striuri de sânge, disconfort vaginal, disurie (durere în timpul actului micțional) sau dispareunie (durere la contact sexual), sângerare după actul sexual sau durere pelvină. De asemenea această infecție poate fi total asimptomatică.

Diagnosticul de trichomoniază se face prin teste de laborator: examen secreții vaginale.

După un diagnostic pozitiv, tratamentul trebuie instituit imediat dacă este posibil, împreună cu toți partenerii sexuali.

Sursă: Medscape

Hipotiroidismul este o disfuncție a glandei tiroide, care este caracterizată de deficitul de hormoni tiroidieni. Conform studiilor, 5% din populația generală globală suferă de hipotiroidism, iar un procent de 5% au deja boala, însă nu este diagnosticată.

Cum apare hipotiroidismul?

Tiroida Hasimoto este cea mai frecventă cauză a hipotiroidismului dobândit. De asemenea, există o multitudine de substanțe ce sunt cunoscute pentru declanșarea hipotiroidismului:

Substanța de contrast iodată
Amiodaronă
Interferon alfa
Litiu
Interleukină 2
Rifampicină
Fenitoină
Carbamazepină
Fenobarbital

Printre alte cauze ale hipotiroidismului regăsim:

Tiroidita post-partum
Tiroidita subacută (granulomatoasă, de asemenea cunoscută sub numele de tiroidita de Quervain)
Hipotiroidismul iatrogen (post operație).

Care sunt simptomele hipotiroidismului?

Hipotiroidismul se manifestă de obicei printr-o încetinire a activității fizice și mentale, dar poate fi și asimptomatic. Semnele și simptomele acestei afecțiuni sunt deseori subtile, rareori specifice. Cele clasice, precum intoleranța la frig, umflare, transpirație redusă și piele aspră nu sunt atât de frecvente la cazurile descoperite în ultima perioadă de timp, arată studiile.

Simptomele hipotiroidismului pot fi:

Oboseală, astenie, letargie
Apetit scăzut
Somnolență
Durere musculară, articulară, slăbiciune a extremităților
Depresie
Labilitate emoțională, tulburări mentale
Afecțiuni ale memoriei, incapacitate de concentrare
Constipație
Tulburări menstruale, afectare a fertilității
Parestezie (sindrom de compresie nervoasă)
Vedere încețoșată
Scădere a auzului (hipoacuzie)

Semne fizice ale hipotiroidismului includ:

Creștere în greutate
Încetinire a vorbirii și a mișcărilor
Piele uscată (rareori cu tentă galbenă de la Ccaroten)
Icter (colorația în galben a pielii)
Paloare
Păr uscat, fragil, asemănător paielor
Căderea părului scalpului, a părului axilar, a părului pubian sau o combinație
Inexpresivitatea feței
Gușă (simplă sau nodulară)
Răgușeală
Scăderea tensiunii arteriale sistolice și creșterea tensiunii arteriale diastolice
Frecvența redusă a pulsului
Creșterea în volum a abdomenului prin acumularea anormală de lichid
Scăderea temperaturii corpului sub 36 de grade (doar în cazuri hipotiroidiene severe)
Edem al extremităților inferioare
Diminuarea reflexelor tendinoase, lipsa controlului mușchilor sau ambele

Nivel crescut al TSH. Cum procedăm?

Pacienții cu hipotiroidism primar au niveluri crescute de TSH și niveluri scăzute de hormoni liberi. Pacienții cu valori crescute ale TSH (de obicei 4.5-10 mUI/l), dar niveluri normale ale hormonilor liberi sunt considerați a avea hipotiroidism ușor sau subclinic.

Hipotiroidismul primar este practic singura boală care se caracterizează prin creșteri susținute ale nivelurilor de TSH. Pe măsură ce nivelul TSH crește în parcursul bolii, conversia T4 la triiodotironină (T3) crește, menținând nivelurile T3. În hipotiroidismul timpuriu, nivelurile de TSH sunt ridicate, nivelurile de T4 sunt normale spre scăzute, iar nivelurile de T3 sunt normale.

Dacă nivelul de TSH este deasupra intervalului de referință, următorul pas este măsurarea indicelui T4 liber (tiroxină liberă), conform standardului acceptat.

Hipotiroidismul în sarcină. Cum procedăm?

Testarea Free T4 poate fi neconcludentă în cazul unor afecțiuni grave sau a sarcinii. În timpul sarcinii, variația în rezultatele testărilor comerciale a indicelui T4 liber a făcut Asociația Internațională a Tiroidei să recomande utilizarea unor intervale de referință specifice metodei și trimestrului pentru această analiză. Dacă aceste intervale specifice nu sunt disponibile, TSH, T4 total și indicele T4 liber pot fi utilizate pentru monitorizarea pacientei gravide.

Pentru femeile gravide, pot fi necesare doze de levotiroxină a hormonului tiroidian cu aproximativ 25% mai mari. Tratamentul trebuie să înceapă cu un sfert până la jumătate din doza anticipate la cei cu boală cardiacă ischemică cunoscută și la pacienții mai în vârstă, așteptând cel puțin 4-6 săptămâni pentru a ajusta doza în pași mici.

Cum tratăm hipotiroidismul?

In urma consultului realizat de către medicul specialist endocrinolog se stabilește doza necesară pentru tratamentul hipotiroidismului. Aceasta se calculează în funcție de: greutate, gradul de insuficiență tiroidiană, alți factori de risc asociați ai pacientului (afectare cardiacă, neruologică, tulburări metabolice).

Pacienții cu hipotiroidism au rareori nevoie de intervenție chirurgicală; este mai frecventă în tratamentul hipertiroidismului. Cu toate acestea, pentru gușele mari care compromit funcția traheoesofagiană, este indicată intervenția chirurgicală.

Ghidurile internaționale de tratament recomandă screening-ul la fiecare 5 ani începând cu vârsta de 35 de ani și acordarea unei atenții mai mare pacienților cu risc ridicat, inclusiv femeilor însărcinate, femeilor cu vârsta peste 60 de ani, pacienților cu diabet zaharat de tip 1 sau alte boli autoimune si pacienților cu antecedente de iradiere a gâtului.

Poți efectua în cadrul clinicii Novus Medical Ploiești investigații de screening tiroidian: consultație de specialitate, ecografie de tiroidă și analize de sânge specifice.

Fibrilația atrială reprezintă un ritm neregulat și adesea rapid (tahicardic) al inimii, care poate crește riscul de accident vascular cerebral sau insuficiență cardiacă

Unul din cinci accidente vasculare este cauzat de fibrilația atrială!

De asemenea, multe alte boli non-cardiace, precum hipertiroidia și diferite infecții și boli inflamatorii au fost asociate cu fibrilația atrială.

Inima noastră se contractă și se relaxează într-un ritm regulat. În fibrilația atrială, camerele superioare ale inimii (care poartă numele de atrii) se contractă haotic și neregulat și nu mai pot funcționa eficient pentru a împinge sângele mai departe. Stagnarea (staza) sângelui în aceste camere poate duce la formarea de cheaguri de sânge, care pot migra spre alte organe și pot bloca curgerea sângelui (ischemie).

Episoadele de fibrilație atrială pot să treacă de la sine sau aceasta afecțiune poate deveni permanentă. Totodată, fibrilația atrială poate fi tratată.

Cum recunoaștem fibrilația atrială?

90% dintre episoadele de fibrilație atrială nu sunt asociate cu simptome. Cu toate acestea, pacienții care sunt simptomatici prezintă o varietate largă de simptome, precum:

palpitații;
amețeli;
oboseală;
dispnee (dificultate în respirație);
insuficiență cardiacă decompensată (înrăutățire bruscă a semnelor și simptomelor insuficienței cardiace).

Pacienții cu fibrilație atrială prezintă un puls neregulat și sunt tahicardici, cu un ritm cardiac de obicei în intervalul 110-140 și rareori peste 160-170.

Diagnosticul de fibrilație atrială

Diagnosticul de fibrilaţie atrială se pune în urma consultului cardiologic și a efectuării electrocardiogramei (EKG). Este util de asemenea Holterul ECG, un aparat care monitorizează ritmul cardiac pentru 24 ore, indicat în caz de palpitaţii sau dilatare de atriu stâng la examenul ecocardiografic.

Dacă recunoști parte din simptomele de mai sus și ai o bănuială că e posibil să suferi de fibrilație atrială, programează-te la domnul doctor Pandia, pentru a putea preveni din timp această afecțiune.

Evaluarea biomarkerilor cardiaci serici și a peptidului natriuretic de tip B (BNP) sunt necesare pentru a investiga orice altă boală cardiacă subiacentă, după ce diagnosticul de fibrilație atrială este confirmat prin intermediul EKG, deoarece acestui diagnostic îi sunt asociate și alte boli cardiace precum: boala cardiacă ischemică, bolile valvulare și cardiomiopatia.

În cazul în care fibrilația atrială durează mai mult de 48 de ore sau are o durată necunoscută, este necesară efectuarea unei ecocardiografii transesofagiene înainte de cardioversia electrică, pentru a identifica tromboza atrială secundară fibrilației atriale și structurii inimii și pentru a minimiza riscul de accident vascular cerebral.

Ecocardiografia transesofagiană este utilă pentru:
Evaluarea trombozei atriale (în special în apendicele atrial stâng);
Ghidarea cardioversiei (dacă se observă tromboză, cardioversia ar trebui întârziată).

Ce alte teste se pot face pentru a depista boala?

radiografie toracică. Aceasta poate oferi dovezi de insuficiență cardiacă congestivă, precum și semne de patologie pulmonară sau vasculară ( ex: boală pulmonară obstructivă cronică, embolie pulmonară, pneumonie).
analize de sânge: hormoni tiroidinei, hemoleucogramă completă, ionogramă serică. Investigațiile se completează la recomandarea medicului, în funcție de contextul clinic.

Este recomandat ca persoanele ce prezintă oricare dintre aceste simptome să efectueze de urgență o evaluare de specialitate.
Vă așteptăm în clinica noastră pentru a efectua această investigație.

Sursă text: Medscape

 Cancerul de sân este cel mai răspândit tip de cancer la nivel global și una dintre principalele cauze de deces provocate de cancer în rândul femeilor.

Statistic, la finalul anului 2020, 7.8 milioane de femei din întreaga lume sufereau de cancer de sân. În cazul acestei boli, prevenția este esențială. În țările unde femeile beneficiază de programe de screening pentru cancerul de sân, majoritatea cazurilor sunt depistate în stadii incipiente, fiind asimptomatice.

Cancerul de sân simptomatic. Statistică internațională:

În cazul cancerului de sân simptomatic, un studiu recent efectuat pe un eșantion de 2300 de femei care au această afecțiune a arătat faptul că simptomele variază în mai multe moduri, fapt ce evidențiază încă o dată importanța unei evaluări amănunțite atunci când există suspiciuni de cancer de sân.

Cercetătorii au găsit un total de 56 simptome prezente, precum: noduli mamari (la 83% din cazuri), anomalii ale mamelonului (la 7% din cazuri), durere de sân (la 6% din cazuri), anomalii ale pielii sânului (la 2% din cazuri), și simptome non-mamare precum: dureri de spate (1%) și pierderi în greutate (0.3%), acestea din urmă fiind indicatori ai bolii metastatice.

Faptul că femeile cu simptome non-mamare (ex: dureri de spate, pierderi în greutate) amână efectuarea unui control de specialitate este extrem de îngrijorător, deoarece intervalul lung de diagnosticare este asociat cu o rată de supraviețuire mai mică de 5 ani. O altă cauză a agravării bolii este alegerea unui tratament alternativ în locul tratamentului medical care este dovedit a fi eficient și sigur.

Conform directivelor NICE, atunci când femeile cu vârsta de peste 50 de ani prezintă scurgeri mamare, retracție a unui singur mamelon sau oricare alte semne ce provoacă îngrijorare, acestea trebuie să meargă de urgență pentru un control de specialitate.

Când este recomandat controlul în cazul cancerului de sân simptomatic?

De asemenea, este recomandat controlul de urgență și pentru următoarele categorii de femei:
 cu vârsta peste 30 de ani, care prezintă noduli mamari inexplicabili, cu sau fără durere;
 cu vârsta peste 30 de ani, care prezintă schimbări ale pielii care sunt sugestive cancerului mamar;
 cu vârsta peste 30 de ani, care prezintă noduli axilari inexplicabili;
 cu vârsta sub 30 de ani, care prezintă umflături nejustificate în zona sânului, dureroase sau nedureroase.

Cancerul de sân inflamator. Ce este și cum îl recunoaștem?

Dintre formele de cancer de sân, o formă rară dar extrem de periculoasă este cancerul de sân inflamator, al cărui diagnostic clinic necesită intervenție și tratament de urgență. Acesta diferă de alte forme clasice de cancer mamar, întrucât în până la 30% din cazuri, pacientele pot prezenta eritem cu creștere rapidă, fără a avea însă o masă subiacentă palpabilă.

Cel mai întâlnit simptom la cancerul de sân inflamator este schimbarea de culoare a pielii sânului, evoluând de la roz la roșu închis, într-un model cu pete.

Semnele ce avertizează probabilitatea apariției cancerului de sân inflamator la o pacientă cu sânul roșu includ:
 antecedentele de cancer de sân;
 simptome de mastită (la femeile care nu alăptează)
 adenopatie palpabilă.

Probabilitatea existenței bolii metastatice în momentul diagnosticării cancerului de sân inflamator fiind mare, se recomandă efectuarea unui PET-CT sau CT al întregului corp (torace, abdomen și pelvis) dar și o scanare osoasă, pentru a putea determina stadiul bolii.

În cazul în care nu este metastatic, cancerul de sân inflamator se tratează cu chimioterapie, pentru a reduce amploarea acestuia înainte de intervenția chirurgicală. Acest tip de cancer se extinde prin canalele limfatice dermice. De asemenea, ca simptome, există posibilitatea apariției crustelor pe mamelon sau retracția acestuia.

Prezența cancerului de sân inflamator este sigură atunci când sunt prezente următoarele criterii:
 debutul rapid al eritemului mamar, edemului și/sau „piele de portocală”;
 temperatură anormală a sânului cu/fără o masă subiacentă palpabilă;
 eritemul ocupă cel puțin o treime din sân;
 confirmarea patologică a carcinomului invaziv.

Este recomandat ca persoanele ce prezintă oricare dintre aceste simptome să efectueze de urgență o evaluare de specialitate.
Una dintre cele mai bune metode de prevenție este ecografia de sân. Vă așteptăm în clinica noastră pentru a efectua această investigație non-invazivă.

Sursă informații: MedScape

Ce este HPV?

HPV (human papillomavirus) este un virus cu răspândire largă în întreaga lume, responsabil pentru cea mai frecventă infecție transmisă pe cale sexuală, aproximativ 43 milioane de infectii HPV au fost înregistrate global în 2018.

La femei, principalul risc oncologic asociat infecției cu HPV este dezvoltarea cancerului de col uterin. Alte tipuri de cancer, inclusiv cancerul anal, vaginal, vulvar și orofaringian (partea din spate a gâtului), au fost legate de infecția cu HPV.

Infecția cu HPV este transmisă prin contact sexual neprotejat de către o persoană infectată care poate fi simptomatică sau nu. Transmiterea poate fi realizată și dacă există un singur partener sexual, la distanță de momentul infectării.

Există diferite tipuri de tulpini HPV, unele din acestea cauzează probleme majore de sănătate cum ar fi cancerul de col uterin, veruci și negi  genital. Tulpinile 16 si 18 sunt responsabile  de ~70% dintre cancerele corelate cu infecția HPV, iar tulpinile 31, 33, 45, 52 și  58 de ~ 20%. Leziunile genitale sunt cauzate de tipurile 6 și 11 – HPV cu risc scăzut care  nu determină cancer .

În România sunt depistate anual peste 4.300 de cazuri noi de boală, iar 1.900 de femei pierd anual lupta cu boala.

Care sunt cauzele apariției?

HPV se răspândește prin contact direct (piele pe piele) cu o suprafaţă infectată. Infectarea are loc prin contact intim, fie prin relaţie sexuală, fie prin atingerea organelor genitale.

Factorii principali care cresc riscul infectării cu HPV includ:

număr crescut de parteneri sexuali

sex vaginal, oral sau anal neprotejat

un sistem imunitar slăbit

un partener sexual care are deja HPV

Care sunt simptomele?

Leziunile genitale apar sub formă de veruci, negi în zona genitală, însă se pot dezvolta și în zona vulvară, vaginală sau anală. Leziunile din alte zone cu transmitere prin infecția cu HPV cel mai des se localizează la nivelul cavității bucale (cancer orofaringian).

Le găsim sub formă de :

• negi cutanați
• veruci plantare
• veruci filiforme (în jurul nasului sau gurii)
• condiloame genitale

Cum este diagnosticată infecția cu HPV?

Testarea HPV face parte din screeningul cervical, neexistând teste de sânge specifice.

Screeningul este oferit tuturor femeilor care au o viață sexuală activă, ajutându-le la prevenirea cancerului de col uterin.

      Ce teste pot contribui la prevenirea sau depistarea timpurie a cancerului de col uterin?

Testul Babeș – Papanicolau ajută la depistarea celulelor precanceroase și a modificărilor celulare la nivelul colului uterin.
Genotiparea HPV este un test cu rol în depistarea infecției cu HPV, precum și a tulpinei/tulpinilor virale care sunt prezente, prin determinarea materialului genetic (ADN) al HPV.

Cum se tratează HPV?

Nu există un tratament specific pentru infecția virală HPV.

În procent de 70-90% din cazuri, infecția HPV este inactivată cu ajutorul propriului sistem imun. În cazul unei leziuni specifice, medicul ginecolog este cel care aplică planul terapeutic personalizat.

Metode de prevenție

Prin folosirea corectă a prezervativului de fiecare dată în timpul actului sexual se poate reduce riscul de infecție cu HPV. Unei persoane cu leziuni genitale i se recomandă tratarea acestora chiar în condițiile de sex protejat pentru diminuarea riscului de transmitere.

De asemenea este recomandată limitarea numărului de parteneri sexuali.

Alte metode de prevenție sunt:

• Efectuarea regulată de Test Babeș Papanicolau cu evidențierea leziunilor anormale;
• Vaccinarea cu unul din cele 3 tipuri de vaccinuri HPV: Gardasil, Gardasil 9 și Cervarix.